Architectural cultural heritage represents a fundamental component of collective identity and sustainable territorial development. This research proposes an interdisciplinary analysis, highlighting the connections between the legal dimension of protection and regulation, the economic value of heritage assets, and their role within European policies for sustainable development and cultural cohesion. Built heritage is viewed not merely as an object of conservation, but as a strategic resource for urban revitalization, cultural tourism, community education, and the local economy. From a legal perspective, the study examines both national and European regulatory frameworks, emphasizing the balance between public interest and property rights, as well as the responsibility toward future generations. From an economic standpoint, the research underscores the importance of investments in restoration, digitalization, and sustainable public–private partnerships. In conclusion, architectural cultural heritage is interpreted as an active factor of sustainability, contributing to the strengthening of social cohesion and the enhancement of territorial competitiveness.
Patrimoniul cultural arhitectural reprezintă o componentă fundamentală a identității colective și a dezvoltării teritoriale durabile. Această cercetare propune o analiză interdisciplinară, evidențiind legăturile dintre dimensiunea juridică a protecției și reglementării, valoarea economică a bunurilor patrimoniale și rolul acestora în cadrul politicilor europene pentru dezvoltarea durabilă și coeziunea culturală. Patrimoniul construit este privit nu doar ca un obiect de conservare, ci ca o resursă strategică pentru revitalizarea urbană, turismul cultural, educația comunitară și economia locală. Din perspectivă juridică, studiul examinează atât cadrele de reglementare naționale, cât și cele europene, subliniind echilibrul dintre interesul public și drepturile de proprietate, precum și responsabilitatea față de generațiile viitoare. Din punct de vedere economic, cercetarea subliniază importanța investițiilor în restaurare, digitalizare și parteneriate durabile între sectorul public și cel privat. În concluzie, patrimoniul cultural arhitectural este interpretat ca un factor activ al durabilității, contribuind la consolidarea coeziunii sociale și la îmbunătățirea competitivității teritoriale.